Pare contraintuitiv ceea ce se întâmplă și anume faptul următor : chestiunile cu adevărat importante sau relevante cum ar fi libertatea individului, drepturile fundamentale ale omului, primesc mult mai puțină atenție, decât lucrurile lipsite de importanță, lipsite de substanță cum ar fi meme-uri, glumițe statusuri lejere de zi cu zi.
Am identificat câteva din motivele principale pentru care se întâmplă acest lucru: Costul cognitiv și „efortul” de a interacționa. Postările “ușoare”, au un cost cognitiv extrem de redus. Internautul le vede, le descifrează repede, instantaneu și dă un reflex de „like”.
În schimb, postările care îi privesc direct (sfaturi utile, analize, întrebări serioase, oportunități sau subiecte care îi vizează personal) cer un efort. Utilizatorul trebuie să se oprească, să citească atent, să proceseze informația și să se gândească la modul în care îl afectează. De multe ori, oamenii salvează aceste postări sau le citesc și trec mai departe absorbiți de gânduri, uitând pur și simplu să apese pe butonul de apreciere.
Pentru mulți, un „like” pe rețelele sociale nu este doar un semn de apreciere, ci și o declarație publică. Când dau like la o postare efemeră sau neutră, nu riscă nimic. Când dau like la o postare serioasă unii simt că se expun..
De ce nu se reacționează la fenomen de.pierdere al libertății ?
Avem experimentul broastei oparite : Dacă arunci o broască în apă fiartă, va sări imediat. Dar dacă o pui în apă rece și crești temperatura treptat, ea nu va sesiza pericolul până când nu este prea târziu. La fel se întâmplă și cu libertatea. Restricțiile sunt introduse una câte una, adesea justificate de o criză, de siguranță sau de confort. Oamenii nu reacționează pentru că fiecare schimbare individuală pare minoră, însă suma lor duce la pierderea libertății totale.
Mai avem fenomenul disonanței cognitive. Este dureros din punct de vedere psihologic să accepți că ești controlat sau că trăiești într-un sistem opresiv. Pentru a evita acest disconfort mental, creierul uman justifică deciziile autorităților: „Se face asta spre binele nostru”, „Dacă nu am nimic de ascuns, de ce m-ar deranja controlul?”. Această autoamăgire creează iluzia că totul este normal, deși libertatea se prăbușește, se erodează, puțin cate puțin.
Și nu în ultimul rând avem de-a face cu Sindrom Stockholm la nivel social (sau colectiv). În psihologie, Sindromul Stockholm apare atunci când o victimă dezvoltă o legătură afectivă, de simpatie sau chiar de atașament față de agresorul ei, ca mecanism inconștient de supraviețuire. Transferat la nivelul întregii societăți, acest fenomen explică perfect de ce oamenii par „adormiți” în fața pierderii libertății. Avem aici dependența de agresor, statul sau autoritate. La fel cum o victimă depinde de răpitor pentru apă, hrană și viață, cetățenii încep să vadă autoritatea care le restrânge libertatea ca fiind singura capabilă să îi salveze sau să îi hrănească. Statul impune restricții, dar tot el oferă „soluții”, ajutoare sau protecție. Recunoștința pentru „blândețea” agresorului În Sindromul Stockholm, dacă agresorul nu o bate pe victimă într-o zi aceasta este recunoacătoate, la fel și populația atunci când statul după niște măsuri dure vine cu o relaxare minora sau cu o răsplată (bonuri, vouchere, mici prime … etc ….)
Bogdan Gabriel